Data naşterii mele, 18 septembrie 1960, nu are nici un fel importanţă, deşi este o data ce-mi conferă si ea o vârstă destul de respectabilă. Important este locul de baştină, locul unde si acum mă întorc mereu, locul unde spre marea mea părere de rau, nu pot să-mi petrec aici Timpul meu.
Locul acesta se numeste Izverna care-mi aminteşte de copilăria mea, de copilul când vesel, când trist, când plăpând, dar neobisnuit de original in tot ceea ce facea, de copilul enigmatic, care încet, încet…începea sa descopere Universul, să se redescopere si să devină încet încet…Petrică Mîţu Stoian, pasionat de cântec şi prieten al marelui Public.
Rădăcinile mele au descins adânc din peisajul Izverna, pe care l-am descoperit în vibraţia lui neîncetată, în minunea transformării sale în orice clipă.
Mă încorporez lucrurilor si vieţii, am sentimentul că totul trăieste în felul său particular: bradul, brazda, stânca, feriga, arborele, cazanul si tot ce pare nemiscător; astfel iau parte la viaţa tainică a muntelui.
Fiu al Izvernei, crescut in locurile şi printre vechii oameni ai acestei părţi a ţării, m-am dezvoltat in atmosfera de cultură a locurilor cu limba, datinile, legendele si aspiraţiile care au intrat în sufletul meu ca o putere care subjuga.
Încet…Încet…Ochiul meu s-a imbibat de forme, culori si lumini, urechea de sunete. Aşa s-a născut cântecul meu…din substanţa impresiilor emanate de la apele, de la pamantul, de la cerul Izvernei, el devenind o taină mai puternică decât însăşi viaţa, extrăgând ceea ce este socotit ca esenţial din realitatea cotidiana: ”marile sentimente“ sau “destine” ale insului uman care personalizate, acţionează parcă din afara omului şi îi determină existenţa.
Cântecele despre dor, dragoste si urât, despre soartă si noroc, cântecele de jale, cântecele despre cântec, cântecul bahic, toate se regăsesc în aria“Viersului meu”, nefiind însa o rigidă compartimentare.
…o consecinţă firească a evoluţiei cântecului spre …Infinit.