O viaţă în slujba artei: muzica populară românească. A adus întotdeauna o mare bucurie celor care l-au ascultat. Cântecul i-a fost cel mai bun prieten.

“Dâmboviţă, apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce”… spune un vechi cântec. Destinul lui Ion Dolănescu a fost precum apa Dâmboviţei lângă care s-a născut şi a copilărit la Perşinari, până când a pornit pe drumul ce-i fusese hărăzit, în lumea cântecului popular. De la izvor şi până când apele sale se îmbrăţişează cu cele ale Argeşului, Dâmboviţa curge când mai agale, când mai repede, când îşi lărgeşte albia iar apele sale devin vijelioase, când îşi îngustează cursul. Aşa a fost şi viaţa interpretului Ion Dolănescu, uneori mai învolburată, precum apa Dâmboviţei călătoare, alteori liniştită ca şi cursul râului.

S-a născut în miez de iarnă, la 25 ianuarie 1944, în comuna Perşinari, lângă Târgovişte, într-o familie în care toţi cântau. N-a fost primul copil, dar nici cel mai mic. N-a avut o copilărie uşoară însă, de mic, a prins drag de cântecul strămoşesc.

Deşi nu ştia să vorbească bine, micul Ion învăţase să îngâne câte un cântecel şi să joace hora cu copiii de prin vecini. Îndrăgostit de cântec încă din copilărie, lui Ion Dolănescu îi tresărea inima de bucurie atunci când o auzea pe Maria Lătăreţu cântând la radio. Îi asculta înmărmurit vocea catifelată şi-i îngâna cântecele. Pe la vreo 3 ani, se ţinea scai de sora mai mare, Elvira, care-l îndrăgea nespus. Cu ea mergea pe la nevasta şefului de post unde, aşezat lângă cuptorul ce dogorea, răspândind mireasmă de pâine rumenită, cânta câte un cântecel, primind în schimb o pâinică miniaturală, special făcută. Nu cânta altfel. Anii au trecut iar Ion a crescut. La staţia de radioficare de la Nucet, unde ţinea câte un program, i se auzea glasul în trei-patru sate.

Cântecul l-a însoţit pas cu pas iar povestea vieţii sale n-a fost un secret pentru nimeni. Cine-i cunoaşte cântecele ştie că Ion Dolănescu a pus în ele povestea vieţii sale, sentimentele sale, bucuria şi necazurile… “M-am născut lângă Carpaţi/La poale de munte/Într-o casă cu mulţi fraţi/Şi cu doruri multe…” O frântură din povestea vieţii îndrăgitului interpret Ion Dolănescu.

Încă din anii copilăriei, întâmplările altora deveneau versuri meşteşugite, apoi cântece, pe care micul Ion le interpreta cu drag. Mai târziu şi-a inspirat melodiile din vatra satului, din dealurile şi văile pe care le-a colindat. Îndrăgostit de vocea Mariei Lătăreţu, Ion Dolănescu a urmat chemarea cântului popular. Destinul i-a scos în cale, la început de drum, o altă mare interpretă: Maria Tănase. L-a urmărit din culise, pe scena Casei de Cultură din Târgovişte, şi l-a îndrumat şi încurajat să-şi urmeze cu tărie visul de a deveni un mare artist. După moartea Mariei Tănase, Ion Dolănescu a mers la Ioana Radu. Cea care, ulterior, avea să-i devină o foarte bună prietenă l-a privit iniţial cu oarecare reticenţă. Refuzul Reginei romanţei de a-i întinde o mână pentru a-l sprijini la început de drum avea să stârnească o mare ambiţie în inima lui Ion Dolănescu.

În 1966 a debutat ca angajat al Ansamblului “Flacăra Prahovei” din Ploieşti. După ce i-a sosit ordinul de încorporare, cu valiza în mână a urcat în trenul de Bucureşti, pentru a se prezenta la o unitate militară din Băneasa. A fost mutat în scurt timp, militar în termen, la Ansamblul Ciocârlia. Aici avea să cunoască numeroşi artişti. Soarta i-a adus-o în cale pe Iustina Băluţeanu, o solistă renumită care i-a îndrumat paşii în cariera artistică, apoi, în ciuda diferenţei mari de vârstă, de peste 20 de ani, s-au căsătorit, aceasta rămânând singura soţie, cu acte în regulă, a celui care avea să devină unul dintre cei mai apreciaţi cântăreţi români de muzică populară. Nu i-a unit o mare dragoste, aşa cum unii ar putea crede. Iustina Băluţeanu l-a ajutat pe Ion Dolănescu să-şi obţină buletinul de Bucureşti. În preajma lui 1970 cei doi artişti şi-au separat destinele, Ion Dolănescu şi Maria Ciobanu formând un cuplu atât în viaţa privată cât mai ales pe scenă. Întâlnirea cu Maria Ciobanu, la Ansamblul Ciocârlia, avea să creeze unul dintre cele mai îndrăgite duete din muzica populară românească. Nunta fastuoasă a artiştilor, desfăşurată la Perşinari, a fost aşteptată de o ţară întreagă şi a rămas în memoria iubitorilor cântecului popular românesc.

Din marea dragoste a celor doi artişti s-a născut un vlăstar plămădit în cânt: Ionuţ Dolănescu. Din păcate însă, căsnicia părinţilor săi s-a destrămat, Ionuţ rămânând în casa părintească, alături de Ion Dolănescu.

Cântecul l-a însoţit pe Ion Dolănescu de la leagăn şi până la mormânt. Îi tresărea inima ascultând acordurile melodiilor populare româneşti. Lăcrima când o asculta la radio pe Maria Lătăreţu… Preţuia vocea ei de Privighetoare nepereche… În ciuda divergenţelor pe care le-au avut ca şi cuplu, când venea vorba despre meserie spunea despre Maria Ciobanu: “Jos pălăria! Nici pe ea n-o întrecea nimeni. Era cea mai bună!”. Ion Dolănescu avea o mare calitate: compunea cu mare uşurinţă. Scria versurile, găsea melodia potrivită şi abia aştepta să aibă invitaţi, la o nouă petrecere, ca să-i încânte cu noile sale melodii.

Ion Dolănescu a bătut ţara în lung şi-n lat fermecând publicul cu vocea sa, conturată de expresivitatea interpretării. În orice sală de spectacol intra se făcea linişte iar la încheierea recitalului său din rândul spectatorilor porneau aplauze furtunoase şi zeci de buchete de flori. A purtat cântecul popular şi spre sufletele românilor plecaţi peste hotare şi le-a respectat dorinţa de a săruta pământul străbun, la întoarcere. Artistul a purtat cu mândrie, la brâu, tricolorul şi nu şi-a părăsit ţara, în vremea regimului comunist, în ciuda proceselor de ilicit care-i fuseseră intentate. Privind spre anii ce trecuseră, artistul se considera un om împlinit. Tot ce i-a fost dat, tristeţe sau bucurie, a adunat în suflet şi în cânt. Melodiile lui sunt o adevărată carte a vieţii sale.

De-a lungul carierei a înregistrat peste 100 de albume pe care a adunat melodii de petrecere, de dor şi de dragoste, balade, doine şi romanţe. Chiar dacă viaţa i-a oferit şi bucurie şi tristeţe a acceptat tot ce i-a rezervat destinul şi a oglindit totul în cântecele sale.

Glasul său a fost leac pentru toţi românii care s-au regăsit în stihul creat cu măiestrie. Peste 1000 de cântece. Aceasta este zestrea pe care a lăsat-o Ion Dolănescu în momentul în care sufletul său a pornit spre porţile Cerului, la 19 martie 2009. Nu-i spuneţi adio. Ascultaţi-i cântecele şi veţi găsi în ele un răsunet al vremurilor de demult dar şi un glas răspicat al necazurilor şi bucuriilor care l-au însoţit întreaga viaţă.